Fragilitatea şi echilibrul spectacolului sau Reţeta anihilării emoţiei de dragul hăhăielii sau „curând aici va fi pustiu” versiunea 2.0

Ai produs un spectacol perfect funcţional, de mare impact, construit cu doze perfect măsurate de umor şi emoţie care se potenţează reciproc, care creează un tot unitar armonios, în care subiectul pe cât de actual, pe atât de curat, coerent, sensibil şi adânc (re)construit. Un spectacol care, cu precizie chirurgicală, face să vibreze corzile simţirii. Ai creat acest spectacol care nu suprasolicită intelectul spectatorului şi lasă emoţia să livreze mesajul cu toate profunzimile lui, pentru ca mai apoi, în tihnă, această emoţie să se transforme în întrebări, în căutări, în analize.

Ai un spectacol care a reuşit prin talentul şi efortul echipei de producţie să echilibreze balanţa extrem de fragilă dintre comic şi dramatic, în care cu rigoare de alchimist au potrivit cu exactitate fiecare detaliu de la fiecare personaj, fiecare replică, la întreaga poveste.

Se ia acest spectacol: „curând aici va fi pustiu” şi îl ucizi cu sânge rece în hăhăielile audienţei. Se ia un produs artistic valoros, îi schimbi focalizarea, modifici ritmul şi dozele, faci un troc absurd pentru o hăhăială derizorie.

De ce? Pentru ce? Pentru cine? Cine a luat această decizie? De ce? Care este scopul?

La o primă privire spectacolul nu a suferit mari modificări, dar din păcate sunt majore, esenţiale. Schimbând focusul, spectacolul a fost deposedat de sens, de emoţie, de mesaj, rămânând doar o expunere golită de semnificaţie a unei glume îndelung explicate. S-a anulat efectul de comic natural, plin de înţelesuri care definea şi dădea greutate spectacolului şi a fost înlocuit cu un comic de duzină, lăbărţat, fără niciun efect în afara unui râs inutil, care nu construieşte, care nu detensionează ci anulează din start orice tensiune emoţională.

Comicul trebuie să fie inteligent ca să fie valoros, trebuie să aibă substrat, fundaţie, miez. Altfel e doar deriziune, bătaie de joc. Să-l jupoi de înţelesuri, de toată valoarea lui pentru a-l coborâ în grosolan este o crimă de neînţeles.

Am văzut spectacolul la adevărata lui valoare. Aseară (20.02.2020) n-a mai fost să fie. A a fost deformat, stâlcit. Cu mici incizii şi mici inserţii. Rezultatul? O copie grobiană, diformă, lipsită de sens.

Am mai văzut spectacole proaste, dar niciodată nu am asistat la distrugerea unui spectacol bun. E dureros să vezi transformarea pe viu, să vezi cum valoarea este înecată, replică cu replică, minut cu minut în non valoare, să vezi o livrare schizoidă a ceea ce a fost un spectacol gândit şi jucat cu profunzime. Este cumplit de trist să vezi această reducere absurdă a spectacolului la o sursă de hăhăit abrutizant. E frustrant să vezi lupta cu degradarea a unor personaje care au fost pline de sens, de poveste, de emoţie. Este amar gustul pe care îl lasă incapacitatea de a se conecta a personajelor la propriile emoţii şi la emoţiile celorlate personaje în vârtejul livrării acestui comic pe bandă rulantă. E un chin să vezi cum spectacolul este înghiţit de vidul compromisului cu superficialitatea, cu ignoranţa.

Este o lecţie importantă despre fragilitatea şi echilibrul unui spectacol, despre munca din spatele lui, despre cum fiecare detaliu are o raţiune, despre cum fiecare tăcere spune enorm, despre cum ignorând şi bagatelizând importanţa lor totul se dărâmă şi îşi pierde sensul şi menirea.

Teatrul este emoţie, o emoţie constructivă, cu semnificaţie, o emoţie care are capacitatea să te schimbe structural, să te facă să evoluezi, care îţi deschide porţi de cunoaştere personală şi a lumii. Teatrul este, înainte de orice, emoţie. Această reprezentaţie a spectacolului „curând aici va fi pustiu” a ucis cu sânge rece, cu glume lăbărţate, în râsul spectatorilor, la scenă deschisă, această emoţie.

Am văzut fiecare reprezentaţie a acestui spectacol. La ultima, am încercat cu disperare să regăsesc măcar ceva din ceea ce trăisem deja. Emoţiile nu se mai construiau pe scenă pentru a atrage spectatorul în universul lor. Pâlpâiau undeva în umbră, ca nişte fantome a căror voce era înăbuşită de replicile care-şi cereau agresiv tributul în râs.

De ce? Pentru ce? Pentru cine? Cine a luat această decizie? De ce? Care este scopul? A meritat?

Am tot încercat, până la sfârşitul spectacolului să nu mă las pradă furiei, neîncrederii, fricii că teatrul sucevean s-a vândut pentru câteva hohote de râs în plus, că teatrul sucevean şi-a uitat sau nu-şi mai înţelege misiunea, rostul existenţei.

Am tot încercat. Când s-a stins şi lumina ultimei lumânări… se făcuse deja pustiu.

„N-ai zice că se întâmplă, dar uite că…”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s