Crizele de nervi ale lui George într-o frumoasă seară de marţi

Eu, George, recunosc. Sunt un dobitoc. Mă enervez repede şi nu-mi plac oamenii. Aşa că vine întrebarea de bun simţ. Ce cauţi între oameni? Ce cauţi la evenimente? Că la evenimente, se ştie, vin oameni.

Să vă povestesc, poate mă ajutaţi să găsesc nişte răspunsuri. M-a pocnit în moalele capului meu tare o groază de întrebări de încă sunt năuc.

Văd că se anunţă eveniment cultural, eveniment cultural de nişă. Ce-mi zic eu? Mă duc! Mai ies şi eu din casă, mă culturalizez, mai curăţ sufletul de mizeriile de zi cu zi. Fiind şi de nişă, mă gândesc că nici nu se înghesuie toată lumea, ori ăia care catadicsesc să vină sunt oameni de bine. Cum altfel?

Mă iau şi mă duc. N-am dat nici cu „interested”, nici cu „going”. Oricum nu priveşte pe nimeni ce fac eu şi unde mă duc. Ajung. Domni şi doamne, tot unul şi una. Domni şi doamne bine, crema comunităţii, sau în fine, o parte din crema comunităţii. Se salută respectuos. Doamna în sus, domnul în jos. Formule politicoase, mai mult sau mai puţin plicticoase, zâmbete mai mult sau mai puţin forţate. Pare că toţi se ştiu între ei. Domnii şi-au pus cămăşile alea bune, scrobite, doamnele mai pe casual-şic aşa. Câţiva tineri stingheri pe ici, pe colo.

Îmi zic, hai că-i bine. Îmi ocup locul în sală şi aştept. Telefonul stă cuminte, închis, în buzunar. Citesc programul de sală. Se anunţă interesant. Îmi zboară diverse cuvinte pe la urechi, frânturi de dialog, planuri pentru zilele următoare, păreri ferme şi de netăgăduit spuse pe un ton cât se poate de marţial, mici bârfe. „Vezi? Ăştia tineri nu prea vin la chestii de genul ăsta.” „Ştiu eu o profeţie, o să se adeverească. Nu acum. Nici în zece ani. Dar nici n-o să ne dăm seama. O să se întâmple.” „Vaccinul nu e bun, e otravă. E o conspiraţie, vor să ne omoare.” „Omul e puternic.” „Aş citi programul ăsta, dar n-am ochelarii la mine şi scrie prea mărunt.”

Şi oamenii ăştia de bine, intelectualii, până la urmă tot oameni sunt, îmi zic amuzat.

Se stinge lumina. Mă aşez confortabil. Să înceapă curăţarea sufletului prin artă! Mai intră nişte tineri. Se aşază timid la capăt de rând să nu deranjeze. Frumos! Mai există speranţă!

Intră artiştii pe scenă. În tot întunericul sălii apar zeci de lumini. Telefoanele! Ecrane luminate la intensitate maximă. Au uitat să le închidă, mă gândesc. Prost şi naiv sunt, deşi încerc să mă tratez. Eu stau pe la mijlocul sălii. În faţa mea vreo 15 telefoane aţintite spre scenă. Poze. Bliţuri. Domnul din faţa mea scrolează tacticos pe facebook, se uită la clipuri publicitare – o pernuţă pentru şezut să nu-ţi afecteze coloana, un aspirator deştept care face singur toată treaba, mai dă un mesaj, mai dă un like. Doamna lui are şi ea telefon. Ea filmează. Face şi poze. Tot cu telefonul, tot cu bliţ. Ca la un semn, bliţuri din toate direcţiile. Ce-aveţi, mă? Urlă gândul în capul meu. Domnul face live. Vrea şi doamna, dar nu ştie cum. „Arată-mi şi mie ce-ai făcut.” Se uită amândoi la clipul postat. Sunt mulţumiţi, râd, numără like-urile.

În timpul ăsta, dinspre scenă curg sunete, notele muzicale se chinuie să se strecoare printre telefoane până la spectatori, spectatorii ăia care au venit pentru că ei gustă genul ăsta de manifestaţie culturală de nişă.

Doamna este perseverentă. Se întoarce către amica de lângă şi îi arată ce frumos filmează ea. Ţine telefonul sus, mai sus de nivelul ochilor. Savurează amândouă magia muzicii prin ecranul telefonului. Mă gândesc că e şi asta o formă de virus, o formă de boală. Păcat că nu e letală. Continuă să filmeze, să şuşotească, să se amuze. Opresc filmarea. Mai fac nişte poze. Oare câtă baterie mai au la telefon?

Spectacolul ar trebui să fie pe scenă, dar n-are nici o şansă să bată sala. Totul se întâmplă dincoace de scenă: joc de lumini, mişcări aproape coregrafice în mânuirea telefoanelor.

Domnul e în continuare pe facebook. Ce rău îmi pare că nu am ochelarii la mine! Citeşte nişte postări, dă like, râde, îi arată şi doamnei, râd împreună, în surdină. Se zgâlţâie tot rândul.

Speranţa mea se face ţăndări. Relaxarea mea se duce dracului. Îmi vin în cap toate înjurăturile pe care le-am ştiut, pe care le-am auzit vreodată. Mai inventez şi unele noi, sunt foarte creativ. Îmi revine în minte o replică din filmul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – „Futu-vă-n gură, oameni de cultură!”. Devine o mantră. Mă mai calmează.

Băi barbarilor, asta vă e cultura? Asta vă e educaţia? Băi, aţi trezit primitivul din mine, ăla pe care mă chinui să-l educ de ani de zile. Bă, mânca-v-aş sufletul! Ptiu, ce prostii spun! Să vi-l mănânce dujmanii mei ca să le cauzeze! Să faceţi băşici la dejtele alea de nu se pot opri din scrolat! Poate aşa o să vă opriţi o clipă, să vă folosiţi neuronul ală îndopat cu like-urile de la pozele şi live-urile pe care le-aţi postat. Băi rinoceri consumerişti, aţi transformat sala de spectacol în grădină zoologică.

Păi cum, bre?! Voi sunteţi modele de urmat? Voi îi comentaţi pe ăia tineri că nu mai ştiu altceva în afara de telefoane, reţele de socializare? Voi, mă? Păi e frumos, domnilor şi doamnelor intelectuali, domnilor şi doamnelor spectatori? Unde vă e respectul pentru artă? Pentru artişti? Pentru restul proştilor din sală care au înţeles să vină şi să se bucure de ceea ce li se oferă pe scenă şi nu de spectacolul vostru grotesc? Ce faceţi, mă, cu like-urile adunate din live-uri, poze şi check-in-uri?

Mi-e clar. Anger management scrie pe mine!

Hai că o bifară-ţi şi pe asta! Să vă fie de bine! Mergeţi şi vă lăudaţi! Noi să fim sănătoşi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s