„Baba Oarba”, în regia lui Cosmin Panaite, este o punere în scenă a piesei de teatru „Jocuri în curtea din spate” scrisă în 1993, de Edna Mazya. „Inspirată dintr-un caz real, care a zguduit societatea israeliană la acel timp, scrierea dramatică a devenit una universală, problematica textului rămânând actuală şi acută.”
Spectacolul Teatrului Studenţesc Fabulinus abordează textul fără artificii, fără elemente ajutătoare şi îndulcitoare. Regizorul Cosmin Panaite foloseşte extrem de eficient talentul şi capacitatea de expresie a tinerilor actori. O scenă goală. Un scaun – martor tăcut şi neînsufleţit care îi va fi partener de joc lui Dvori Manhes (Polya Zubati), mai întâi scrânciob la locul de joacă, motocicletă imaginară şi scaun de interogatoriu. Lumea este construită şi deconstruită din lumini, umbre şi sunete. O fată de 14 ani şi patru băieţi de 17 ani, două planuri pe scenă – unul al jocului, al teribilismului, al manipulării, al puterii de convingere, al forţei brute şi al agresiunii şi altul al judecăţii, al luptei cu verdictul vinovat/nevinovat, al argumentaţiei, al implicării. S-a conturat şi un al treilea plan – cel al martorilor şi judecătorilor tăcuţi – în public. Cele două planuri alternează cu intensitate, fără un moment de respiro, fără să ai timp să-ţi desluşeşti gândurile, trăirile, un tăvălug emoţional care te prinde în vârtejul lui implacabil. Doar cel de-al treilea plan rămâne static, martor uluit de grozăvia întâmplărilor. Calitatea actului artistic este de netăgăduit. Energia şi emoţia pătrunde pănă în cel mai îndepărtat colţ al sălii şi îngheaţă sângele în vene.
Povestea lui Dvori şi a celor patru băieţi agresori (Asaf Saharov – Radu Andonie, Sela Borohov – Vitali Cuzub, Gidi Betser – Elian Agache, Şmuel Kuper – Costin Bucătaru) este una prea des întâlnită. Dvori nu este întruchiparea fetiţei cuminţi, răspunde provocărilor cu teribilismul vârstei, cu naivitatea şi încrederea că nu i se poate întâmpla nimic rău. Astfel devine victimă. Răul nu are un chip specific, nu poate fi recunoscut la o simplă privire, nu vine cu etichetă şi specificaţii clare. Răul îi zâmbeşte lui Dvori, îi acordă atenţia de care are nevoia, o face să se simtă importantă, independentă şi în siguranţă. În povestea lui Dvori sunt patru băieţi mai mari, pe care îi cunoaşte, unul dintre ei fiind fratele unei colege de clasă. Joaca degenerează în joc, un joc nemilos al puterii de convingere, un joc nemilos de putere în care victima nu are nicio şansă.
Spectacolul este brutal de onest, nu îşi propune să înceapă prin a-şi cuceri publicul cu o stare de confort, cu artificii, ca mai apoi să dezvăluie intriga. Nu. Şi este, în ordine cronologică, o primă dovadă de asumare a mesajului, dar şi a actului de creaţie. Dvori este supusă unui interogatoriu. Este vorba despre un viol. „Brutal? Cum adică? Cu forţa? Da.” Apoi scenele alternează aruncând povestea şi drama fetei între spaţiul de joacă şi sala de judecată. Totul se derulează rapid şi la intensitate maximă cu concreteţea faptului irevocabil şi ireversibil. Ca un dat al destinului, doar că ceea ce se întâmplă nu ţine de destin, de soartă, de alinierea planetelor ci de decizii, de fapte, de oameni. Personajele se transformă instantaneu, sub ochii spectatorului, din agresori în apărători, din victimă în acuzator. Spectacolul se bazează pe actori şi pe capacitatea lor de a transmite. Modul în care şi-au înţeles personajele, modul în care au reuşit să le facă să devină nu plauzibile, ci credibile, reale până la detaliu, au făcut din spectacolul „Baba Oarba” un spectacol etalon al Teatrului Studenţesc Fabulinus.
Polya Zubati este pe rând victimă şi procuroare. Este pe rând un copil jucăuş, care nu respectă regulile, care se visează mai mare decât este (ce adolescent nu se vrea mai mare şi mai independent decât este?), victimă a unui viol, speriată, vulnerabilă, interogată, confuză, acuzată, intimidată, singură. Apoi devine procuroare. Puternică, decisă, implicată, poate puţin chiar prea implicată, ceea ce o face să nu observe în detaliu strategia apărării. Polya Zubati se mişcă între personaje cu naturaleţe, precizie şi rapiditate, fără să lase să se întrevadă nicio o umbră a rolului anterior.
Radu Andonie (Asaf Saharov – 17 ani, Avocatul A) împrumută câte un detaliu de la un personaj pentru a-l transforma pe celălalt într-o manieră care face ca ambele să capete contur şi definiţie fără a se confunda, încadrându-se firesc în tipologia tânărului cuceritor, plin de încredere, jovial, calculat şi necruţător în atingerea scopului. El este motorul grupului de băieţi şi liderul nedeclarat al grupului de avocaţi. El este şarmant şi periculos. Gesturile lui spun şi ascund.
Costin Bucătaru (Şmuel Kuper – 17 ani, Avocatul Ş) construieşte un personaj interesant în rolul băiatului de 17 ani, prin modul în care îl prezintă publicului, în ciuda predictibilităţii. El ştie pericolul, înţelege ce urmează să se întâmple, avertizează chiar, dar nu este crezut. Respins şi luat în derâdere, se repoziţionează.
Vitali Cuzub (Sela Borohov – 17 ani, Avocatul S) şi Elian Agache (Gidi Betser – 17 ani, Avocatul Ş) se conturează unul prin prisma celuilat într-un tandem bine legat, au o relaţie camaraderească, se tachinează, şi funcţionează în aceeaşi parametri, după o mentalitate de grup.
Luminile şi muzica sunt personaje la rândul lor, un fel de cor antic care definesc spaţiul, care au un limbaj uşor de decodat prin prisma emoţiilor pe care le pun în mişcare.
Costumele sunt simple, dar expresive şi versatile, iar eşarfa este un simbol cu greutate. De la jocul de-a baba oarba la Thermis – zeiţa justiţiei legată la ochi, eşarfa acoperă vederea, lăsând loc încrederii în partenerii de joc sau în imparţialitatea balanţei.
Prin alegerea acestui text, Teatrul Studenţesc Fabulinus, sub coordonarea lui Cosmin Panaite, a mai făcut un pas înainte. Includerea în repertoriul Teatrului Studenţesc Fabulinus a acestui spectacol şi calitatea jocului actoricesc sunt dovezi de maturitate, de responsabilitate şi responsabilizare, de asumare a unui rol important în viaţa culturală locală, rol pe care l-a câştigat prin alegerile şi eforturile făcute.
Repertoriul Teatrului Studenţesc Fabulinus este de admirat.
„Pisica Verde”, de Elise Wilk, abordează un discurs cu ţintă directă în lumea adolescenţilor, a dramelor şi luptelor pe care le duc. Este un spectacol care trebuie văzut nu doar de publicul ţintă – tinerii, ci şi de adulţii care au uitat ce înseamnă să trăieşti în capul unui adolescent şi cât de complicată şi dramatică poate deveni această trăire.
„Cosmic” este o poezie de spectacol, o experienţă de neratat care foloseşte ingenios textele (poeme scrise de adolescenţi), interpretarea şi redarea plină de graţie şi delicateţe a mesajului acestor texte, spaţiul inedit şi proiecţiile înstelate ale Observatorului din Suceava. „Cosmic” construieşte un univers poetic, un lăuntric sensibil şi uneori ascuns care invită la (re)descoperirea sinelui şi a emoţiei.
„Ţîba” îmbină cu succes comicul, satira, ironia cu reflecţia, având ca bază de pornire „câteva scene”de William Shakespeare. Oferă publicului o analiză lucidă a lumii teatrului livrată cu un umor pe alocuri inocent, pe alocuri ţintit tăios, care reuşeşte să te facă să zâmbeşti sau să râzi din toată inima şi în acelaşi timp să-ţi rămână întrebările, semnalele de alarmă şi căutările despre ce mai înseamnă astăzi teatrul.
Cel mai nou spectacol la Teatrului Studenţesc Fabulinus – „Baba Oarba” – este încununarea eforturilor şi muncii întregii echipe. Iar dincolo de spectacol ca act artistic, „Baba Oarba” aduce în atenţie un subiect greu, grav, actual şi o face la modul cel mai serios, angajat.
Aceşti tineri au ceva de spus şi nu o spun oricum. Pentru modul în care au jucat, pentru cum şi-au înţeles personajele, pentru cum au trăit fiecare moment al spectacolului merită felicitări, aplauze, dar mai ales săli pline.
Luana Popa 