Epistolă pentru tatăl meu

de DINEL DUMITRU TEODORESCU

Se vor împlini 40 de zile de când tatăl meu, Dumitru Teodorescu, director al cotidianului „Crai nou” Suceava, a plecat (sunt convins, unul dintre puţinele lucruri întâmplate împotriva voinţei lui) de pe aceste plaiuri. Nu ne-am luat rămas bun când a plecat la spital, aşa că, dacă e adevărat (sora mea se jură că e şi că încă se ceartă cu el şi că din cauza lui sparge şi varsă tot prin casă) că sufletul mai zăboveşte nişte zile până se ridică la cer, poate îl mai prind şi eu.

Aş vrea să zic ceva de el şi nu-mi vine să zic decât despre „Crai nou”. Nu am nicio amintire despre el care să nu aibă umbra Craiului plutind în fundal. Să povestesc de sufletul lui ar fi o polologhie dedicată Craiului. Sunt ani de când la noi în casă, ca la ziar, noi îi spuneam lui tăti Şefu’. Ce să mai adaug!

Eram mici şi mergeam vara câte o săptămână la Brodina de Sus în concediul părinţilor, la cabana forestiera Km 22 cu nenea Liviu, tanti Mariana, Florin şi Raluca. Mergeam la bureţi şi primarul îl prindea să-l roage pe tăti să vadă dacă nu-l poate ajuta, să scrie poate cum ştie el, că n-ajunge la Brodina de Sus autobuzul cu zilele şi la judeţ nimeni nu-l bagă în seamă. Odată ne întorceam dinspre Izvoarele Sucevei, unde fuseserăm la afine, şi ne-am oprit la Magazinul Mixt din Brodina de Sus să ne cumpere napolitane nouă celor mici şi am mai stat jumătate de ora acostaţi de un flăcău cam luat bine, care în primele 20 de minute şi-a cerut cât putea el de frumos scuze că-l ţine pe domnul ziarist şi poate el are treabă, că deh, e om mare, citit, de la Suceava, şi e şi cu familia şi îşi cere scuze şi lu’ doamna, că poate dumneavoastră sunteţi aici la recreere şi concediu şi uite sunteţi şi cu copiii şi cu Dl şi Dna, sărut-mâna şi bună ziua, mă scuzaţi, că ştie că el ne reţine, dar nu poate să nu-i spună la dl ziarist acum că l-a prins că anul trecut au rupt iar apele drumul între Brodina de Jos şi Brodina de Sus şi aţi văzut doar probabil şi dumneavoastră cum se trece pe acolo şi ei sunt rupţi de lume ca sinistraţii şi dacă îl iartă dl ziarist pentru îndrăzneală poate scrie ceva, că pe ei i-au uitat toţi. Sau când am plâns pe rupte toată gloata de copchii când odată trebuia neapărat să se întoarcă la ziar (cred că era „Zori noi” încă) şi asta însemna să plecăm acasă cu o zi mai devreme. A plecat singur.

Iar în alt concediu la Zugreni a stat jumătate din timp cu Magda şi impropriu spus cu noi ceilalţi şi cealaltă jumătate cu un fost plutaş a cărui meserie moartă şi poveşti l-au fascinat. Seria de articole despre plutărit, pe care le-a predat în toamna aceea, a fost însă doar activitatea de seară din acel concediu, la un baraj de plutărit dintr-o curbă pe malul Bistriţei unde se întâlnea cu fostul plutaş. A scris o nuvelă în acel concediu, pe care o considera cel mai bun lucru scris de el vreodată. A pierdut-o şi am căutat foile alea ani de-a rândul. L-am rugat să o reconstituie, dar a zis că mai bine decât a scris atunci nu va reuşi să o facă niciodată. Era prin 2003 şi a fost ultimul concediu în care a ieșit din Suceava. Mama mea a fost de o mie de ori geloasă pe ziar şi a avut întotdeauna dreptate să o facă, de fiecare dată. Ai zice că simţea nevoia proximităţii fizice a ziarului. Nu ştiu dacă a fost la Anca la festivitatea de absolvire a facultăţii (ca la alte chestii mai mici nici nu aveai pretenţii), că la mine la Bucureşti nu a venit niciodată, iar la Ionuţ când a absolvit facultatea i-a pocnit pieptul de mândrie, dar tot era o chestie urgentă de rezolvat la ziar şi n-a putut ajunge la festivităţi.

Când erau însă evenimentele copilului „Crai nou”, viaţa se suspenda cu săptămâni înainte. Nu suflam, nu ne apropriam, că ce ştiam noi, vine numărul 3000 şi apoi 4000 şi apoi 5000! Îţi dai seama, 5000! Şi trebuie cinstit ca atare, trebuie să vuiască oraşul, să… Mama stătea numai să-l întrebe dacă şi-a luat insulina şi cât are glicemia. Şi marii oameni ai urbei au zis şi-au dres şi-au făcut şi cinstesc numele marelui „Crai nou”. Cred că pe la 5000 le-am pierdut şirul. Ultima dată, pe la 8000, m-a întrebat şi pe mine ce cred, cum să facă, că nu poate să lase momentul să treacă neobservat. Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar ştiu că acum mi-ar părea rău dacă mi-aş aminti.

Tata e născut în Regat şi a fost cel mai mândru Bucovinean. Să fii Bucovinean (nu scriu cu majusculă din întâmplare, ci pentru că scriu pentru el şi în mintea lui bucovinean nu se poate scrie altfel) e cel mai de sus pedigree, e aristocraţie curată. Şi prostul bucovinean e mai sus decât restul proştilor şi porcul bucovinean e mai savuros şi făina bucovineană e mai curată. Iar oamenii se împart în bărbați şi femei şi bucovineni şi nebucovineni. Cât m-am amuzat pe seama lui, în cinismul meu, că e născut în Regat. Dar casa lui a fost Rădăuţi, iar Bucovina, Tărâmul Făgăduinţei. A fugit din Hănţeşti, unde a fost profesor 20 de zile, şi s-a refugiat la Rădăuţi, jurat că nu se mai întoarce. Regatul a pierdut un copil şi Bucovina a adoptat unul. Sufletul său a prins aripi la Casa Culturii din Rădăuţi şi a atins cerul când a fost angajat la „Zori noi”. Păcat că a ales să rămână captiv doar acestui cer, dar pe acesta l-a iubit cu o pasiune pe care numai Drepneea o poate înţelege.

Tata a ştiut că dacă sufletul e neîmplinit degeaba ai casă făloasă şi că nu maşina scumpă te ridică mai presus de ceilalţi. Sufletul său a fost „Crai nou” şi s-a îngrijit întreaga viaţă de el. Iar din acest punct de vedere a murit un om împlinit.

Cea mai mare mizerie care i-a afectat viaţa a fost procesul în care a fost implicat, fără să aibă nicio legătură cu speţa, probabil tocmai din cauza posturii sale de director „Crai nou” şi a faptului că şi-a făcut meseria de jurnalist şi nu cea de gornist al potentaţilor zilei. E singura alinare pe care o am că a apucat să vadă sentinţa definitivă în care a fost declarat (singurul, dacă nu mă înşel) nevinovat şi că fapta de care a fost acuzat (trafic de influenţă) nu a existat. Dar când i s-a mutat calitatea de martor în dosar în cea de inculpat, diabetul său a luat-o razna şi dna dr. Creţeanu (care a vegheat permanent asupra bolii sale) l-a internat pentru a-l salva. De altfel istoria ziarului poate fi uşor simţită în dosarul medical al tatălui meu. Colegii din presă au publicat cu voluptate acuze şi înregistrări trunchiate, încercând să mâzgâlească în tuşe groase portretul ziaristului corupt. Cum pot unii, ştiind ce-i în sinea lor, să creadă că pe alţii nu-i mână aceleaşi porniri? Dar fiecare îşi face meseria cum crede de cuviinţă şi nu există mândrie mai mare pentru mine vizavi de tatăl meu decât să ştiu că pentru el jurnalismul a fost o chemare, nu o meserie. Şi a înţeles să asculte chemarea şi nu interesul. Stupid din perspectiva unei nevertebrate, dar, iată, posibil.

N-ar trebui să mă murdăresc, dar trebuia să scot şi eu acest venin şi să-ţi spun cât sunt de mândru că după definiţia intimă a unora ai fost un prost până ai murit. Pentru ceilalţi eşti şi vei rămâne o parte din sufletul ăla valoros al Bucovinei care te-a infuzat şi de care te-ai lăsat condus.

Am fost astăzi în biroul tău. Telefonul nu era bine pus în furcă şi auzeam tonul. A trebuit să mai rezolvi o ultimă treabă, nu-i aşa?

Epistolă pentru tatăl meu

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s