„Cântăreața cheală”

Se ia o scenă. Se construiește un spectacol. Se aduc spectatorii aproape și povestea se schimbă. Statutul spectatorului se schimbă, actul artistic se amplifică, energiile cresc în intensitate.

Intri în sală și pășești pe scena care până atunci părea un loc destinat doar lor, actorilor. Un spațiu atât de apropiat spectatorului și totuși atât de departe. De aici și bucuria, îndrăzneala și satisfacția copiilor care după un spectacol oarecare, la un moment de neatenție al părinților, se reped spre scenă, o ating, iar cei mai îndrăzneți chiar urcă pe scândurile ei și și-o însușesc. E un fenomen pe care l-am urmărit de-a lungul timpului și care îmi oferă o bucurie intensă (chiar dacă e la mâna a doua, o bucurie prin reprezentanți), bucuria cuceririi unui teritoriu nou încărcat de sacralitatea sacrificiului artistic.

Te așezi la locul tău, pe gradene. Scena este sub tine și în fața ta. Decorul așteaptă să fie descoperit. Privirea se plimbă pe întreg ansamblul, pentru ca apoi să caute micile detalii. O cameră, o podea, o ușă, o spărtură în temelie (o fi decorativă?, o fi simbolică?, o fi de utilitate?), o perdea care încadrează ușa, tavanul, un neon, masa din centrul camerei acoperită cu o faţă de masă albă, scaune, o tablă de șah cu câțiva pioni mutați, un bibelou de ceramică – un arlechin care face o plecăciune, o mașină de pompieri de jucărie, flori, vază cu flori, vesélă de bucătărie (pahare, oală, castroane), cafetieră, cești de cafea. Fiecare obiect își are locul lui în diverse colțuri ale scenei. Privirea se plimbă, caută. Mai găsește un ceas sub masă, o statuetă – simbol al premiilor Oscar. Te gândești că locul din care descoperi tabloul din fața ta îți ascunde alte detalii. Te gândești că cei care stau în capătul celălalt văd alte lucruri, pe care tu nu le vezi. Veioze, lămpi, becuri. Ai făcut cunoștință cu spațiul, toate detaliile pe care le-ai observat ți-l aduc mai aproape, ți-l fac cunoscut și te integrează.

Apoi intră actorii, se aşază în spatele peretelui perdea, pentru ca mai apoi, de acolo, să-și facă intrarea în scenă. Pe unii îi zărești prin transparența textilă a peretelui imaginar care încadrează ușa. Emoția lor sporește emoția spectatorului care anticipează începutul spectacolului.

Spectacolul este construit pe multe niveluri de percepție, cu multe teme de reflecție care se conturează ca întrebări nerostite în subconștientul spectatorului. Complexitatea construcției nu-ţi oferă ocazia ca, la final, să spui cu lejeritate: este un spectacol despre un lucru sau altul. Îţi cere timp pentru a-i descoperi diferitele fațete, diferitele perspective. Îţi cere timp pentru ca fiecare element să se așeze şi să-ţi dezvăluie ceva, aşa cum până să înceapă spectacolul ţi s-a dat un timp în care să descoperi spaţiul şi relaţia personală cu el, să îl asimilezi şi să te laşi asimilat.

Cunoscând contextul în care Eugène Ionesco a scris textul, pe baza absurdului şi banalului din manualele de engleză, la o primă lectură pare că auzi rostirea robotizată şi sterilă a unor fraze corecte dar goale, ceea ce construiește un anumit tip de atmosferă, de univers teatral. Regizorul Alex Bogdan dă un context personajelor, le oferă o viaţă concretă, cu care spectatorul poate relaţiona mai bine. Personajele lui Alex Bogdan sunt profund umane, nu sunt doar prezentări ale unei tipologii, nu sunt generalizări, nu sunt decupaje, nu sunt manechine cu voce sterilă. Fiecare personaj îşi trăieşte propria viaţă extrem de intens, de personal şi de izolat.

Includerea în echipa de creaţie a doi copii (copiii familiei Smith) este o alegere regizorală importantă pentru construcţia spectacolului, dar şi ca practică pe scena teatrului românesc. Deşi rar, în ultima perioadă au început să apară în România spectacole în care rolurile de copii să fie atribuite copiilor (de ex. Micul Prinţ, după Antoine de Saint-Exupéry, regia şi dramaturgia Bobi Pricop, Teatrul Gong). Această opţiune prezintă şi riscuri, dar plusvaloarea adusă spectacolului prin inocenţa, spontaneitatea, sinceritatea copiilor le depăşeşte.

În cazul spectacolului „Cântăreaţa cheală” prezenţa celor doi copii Tamara Ioana Ursache şi Răzvan Bocăneţ, dincolo de drăgălăşenia lor şi mai ales de profesionalismul de care au dat dovadă, subliniază o altă temă importantă – realitatea copilului şi cum ne raportăm la ea. Dacă în textul lui Ionescu doar se face referire la copiii familiei Smith (aflăm detalii despre ei din replicile doamnei Smith), în spectacolul lui Alex Bogdan devin personaje şi îşi au rolul lor bine definit în construcţia spectacolului, în conturarea relaţiilor / nonrelaţiilor dintre adulţi. Copilul nu este doar o idee, este o realitate, faptul că nu îi sunt atribute replici (nici în text, nici în spectacol) are o simbolistică semnificativă. În spectacol copiii sunt elemente disturbatoare (alături de menajera Mary) ale ordinii monotone şi ritualice ale soţilor Smith. Ei sunt activi, comunică din priviri, sunt puşi pe şotii, cer atenţie, cer recunoaştere, se revoltă împotriva regulilor, sunt o prezenţă care nu poate fi ignorată şi totuşi… Li se oferă modele, teoretic, „(…)n-am pus vinul pe masă ca să nu dau copiilor un exemplu rău de lăcomie. Trebuie învăţaţi să fie sobri şi cumpătaţi în viaţă.” dar, practic, ajung să copieze comportamente şi atitudini (violenţa, intransigenţa, duritatea, răutatea). Sună cunoscut? „Ce ciudat! Ce bizar! Ce coincidenţă!”

Domnul Smith (Mîndru Cătălin Ştefan) este un tip taciturn, absorbit de propriile gânduri şi frustrări, măcinat de o violenţă latentă care pe alocuri iese la suprafaţă. Doamna Smith (Clara Popadiuc) suferă (i se citeşte în fiecare gest) şi frustrările sale ies şi ele la iveală în diferite contexte. Mary (Diana Lazăr), menajera, veselă, expansivă, aliata copiilor, este un personaj care dezechilibrează ordinea închipuită a soţilor Smith şi îi coalizează în acelaşi timp. Domnul Martin (Cosmin Panaite) este introvertit şi anxios. Doamna Martin (Delu Lucaci) este neliniştită şi pare că împarte cu doamna Smith aceleaşi nevoi de validare, de recunoaştere. Căpitanul de pompieri (Răzvan Bănuţ) e un tip chinuit care devine un obiect de joacă („ce comoară de om!,(…) un suflet de copil, (…)ce copil mic şi scump”), apoi un obiect al agresiunilor.

Despre ce vorbeşte „Cântăreaţa cheală” la Suceava? Despre singurătate şi însingurare, izolare, despre clişee, despre modele, despre furie, frustrare, despre ipocrizie, măşti, etichete, despre bariere, despre cuvânt, limbaj, despre viaţă şi despre moarte, despre aneantizare, violenţă, abuz, despre sens şi căutare, despre relaţii, societate, despre om, umanitate, dezumanizare, despre inocenţă, despre anxietăţi, eşec, uniformizare, despre cine suntem. Cum vorbeşte despre toate lucrurile astea? Fără încrâncenare, fără evidenţe, cu subtilităţi, cu simboluri, cu multă interpretare nonverbală, respectând cu sfinţenie textul, dar construind nuanţe din alte elemente, nu din cuvânt. Deşi abordează subiecte grele, cercetând profunzimile naturii umane şi ale unor mecanisme psihologice, spectacolul nu este greu de digerat, dimpotrivă lasă impresia unui joc ale cărui reguli le descoperi pe parcurs şi ajungi să le înţelegi pe deplin mai târziu.

Spectacolul funcţionează impecabil pentru că fiecare roţiţă a mecanismului funcţionează impecabil, de la scenografie la muzica special compusă de Mischa Blanos, la jocul actorilor, la întregul concept regizoral.

„Ca fiecare dintre noi, simt că această perioadă prin care trecem este, într-un anumit fel, absurdă. Izolaţi de ceilalţi şi, poate cel mai grav, izolaţi de noi înşine. Cred că teatrul este o instituţie a sufletului şi avem nevoie să putem consemna, prin teatru, incredibila perioadă prin care trecem. Este motivul pentru care am ales piesa lui Eugene Ionesco. Nu din dorinţa de a arăta absurdul, ci singurătatea şi apăsătoarea senzaţie că suntem blocaţi într-un timp fără viitor. În care omul îşi epuizează sufletul, devenind din ce în ce mai singur şi mai închis. Încerc, prin acest spectacol, să arăt că piesa lui Ionesco, nu este deloc absurdă. Că personajele stricate, răpite de vitalitatea unui plan de viitor, suntem chiar noi. Speriaţi, suspicioşi, agresivi, întorşi de la umanitate, repetitivi  şi însinguraţi.(…)”, regizorul Alex Bogdan.

„Cântăreaţa cheală”

Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava

Echipa de producție:

Autor: Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia: Alex Bogdan

Scenografia: Tudor Prodan

Compozitor: Mischa Blanos

Distribuția:

Clara Popadiuc, Cătălin Ștefan Mîndru, Delu Lucaci, Cosmin Panaite, Diana Lazăr, Răzvan Bănuț și copiii Răzvan Bocăneț și Tamara Ursache

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s